Susanele.ro

Trenul de douasprezece si un sfert

Adrian Vasilescu

Vecinii nostri, cei din fruntea clasei, au prins trenul de ora douasprezece. Ultimul tren spre Bruxelles. Un tren ceva mai lung, in care ei nu calatoresc singuri. Necazul e ca noi nu suntem in acest tren. Asta-i jumatatea goala a paharului.

Dar paharul are si o jumatate plina. Si anume: va fi o garnitura suplimentara, la ora douasprezece si un sfert. Cu numai doua vagoane: unul pentru noi si unul pentru bulgari. Cu aceasta garnitura, formata special, calatorim deja spre Uniunea Europeana.

Iesirea din sala de asteptare

Calatorim deja? Bineinteles. Procesul de integrare a si inceput. Am iesit din sala de asteptare, ne-am urcat in tren si am pornit la drum. Un drum dificil, cu negocieri dure, cu inchideri de capitole, cu actiuni in derulare. Si cu inerente incurcaturi, care nu de putine ori ne pun pe jar.

O incurcatura a intervenit recent, cu privire la orar. Trenul a plecat, dar nu tuturor le este clar cand urmeaza sa ajunga. O data mult vehiculata este 1 ianuarie 2007. Acum se discuta a cui este aceasta data: a noastra ori a lor? Desigur, noi am propus-o. De la Bruxelles, insa, un important comisar a spus zilele trecute ca forul european n-ar fi confirmat-o. Dar imediat s-au facut auzite alte voci din Uniunea Europeana, la fel de importante, care au subliniat ca trenul nostru urmeaza sa ajunga la Bruxelles la inceputul anului 2007. Ceea ce inseamna ca data propusa de noi e acceptata.

Cred ca incurcatura cu pricina a fost dramatizata mai mult decat era cazul. La urma-urmei, nu astfel de neintelegeri sunt de natura sa ne provoace dureri de cap. Problema e alta: garnitura noastra a pornit, avem si bilete de tren, numai ca vom fi nevoiti sa le compostam in fiecare statie. Ne asteapta ceva asemanator cu concursurile de orientare turistica: in padure, pomii sunt marcati iar noi urmeaza sa recunoastem semnele si sa prezentam "foaia de parcurs" la fiecare post de control. Spre a primi, pentru fiecare tinta atinsa, o stampila. Daca, bineinteles, tinta va fi atinsa.

Nu mai avem timp sa ne grabim incet

Marele nostru necaz este ca privatizarea si restructurarea, in regiile statului si in marile intreprinderi cu capital de stat, inainteaza greu. Pozitiile privilegiate, de sub umbrela statului, continua sa fie pazite cu sfintenie.

Au fost mai multe momente, in anii tranzitiei, in care economia romaneasca a fost strabatuta de un gand clar de accelerare a reformelor. De fiecare data, insa, o emotie ciudata s-a facut simtita in societate, cuprinzand sindicate, grupuri de politicieni, cercuri universitare si industriale. Mai tuturor guvernelor li s-a cerut sa nu lase "in voia sortii" o economie si un capital insuficient pregatite pentru economia de piata. Cu alte cuvinte, sa amane reforma. Si asta in momente in care consumurile continuau sa nu spuna adevarul si sa intretina astfel un pericol in economie: inflatia ascunsa.

Reforma e un leac amar. Dar bun. Nu la gust, ci ca efect. S-a recurs insa la jumatate de doza si… efectul nu s-a produs.

Populatia a simtit doar gustul amar: s-au liberalizat, in mai multe etape, doar preturile. De la un timp, noua ora exacta a preturilor o da piata. In acelasi timp, Banca Nationala a pus in aplicare un program monetar adecvat economiei de piata, cu trei obiective esentiale: adevarul cursului de schimb, adevarul emisiunilor monetare si adevarul dobanzilor. Toate cu o singura tinta: calmarea inflatiei. Mecanismul functioneaza bine.

Reforma s-a oprit insa in fata portilor intreprinderilor. Producatorii de stat au fost lasati sa-si continue jocul asa cum au fost obisnuiti: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, in timp ce oferta lor de marfuri a ramas restransa.

Piata se razbuna cand iti sunt incalcate regulile

Rezultatele sunt insa dureroase. Cererea solvabila a crescut prea putin. Salariile reale n-au putut nici ele sa urce prea mult, desi cele nominale au cunoscut o neincetata marire. Fiindca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu are cum sa justifice alt nivel de castiguri, mai inalt. Salariile neindestulatoare n-au putut sa asigure expansiunea consumurilor. Asa ca vanzarile de marfuri au urcat sub asteptari.

Piata, atunci cand iti sunt incalcate regulile, se razbuna. Produsele fabricate in intreprinderile statului, tot mai scumpe, au avut si au putini cumparatori, pe o piata dominata de consumatori cu venituri mici.

Unde s-a gresit ? E limpede ca principalele motoare ce ar putea sa puna economia in miscare sunt concurenta si pietele libere. Cum insa aceste motoare au fost puse numai partial in miscare, societatea romaneasca a consumat mai mult decat a produs. Cele mai grave deficite s-au reflectat si se reflecta in pierderile regiilor si intreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat. Va fi nevoie de eforturi mari pentru reducerea acestor deficite.

Bine ar fi daca macar acum, in al 12-lea ceas, am intelege ca disciplina financiara constituie o nevoie cardinala. Si ca trebuie sa invatam sa facem mult cu bani putini, nu ca pana acum, cand am facut putin cu bani multi.

Politica fiscala, a veniturilor, si cea monetar-valutara au nevoie sa fie sprijinite cu cele mai viguroase forte: disciplina financiara, privatizarea si restructurarea. Altfel, romanii nu vor avea bani pentru ca nu vor fi create noi locuri de munca, nu vor creste productivitatea si competitivitatea muncii si nu vom obtine mai multa eficienta in economie. Iar la punctele de control nu vom obtine mult- asteptatele vize de trecere.

Sursa Gardianul

Have something to add? Share it in the comments.

Your email address will not be published. Required fields are marked *