Dezbaterea a luat amploare. Se confrunta bancheri, intreprinzatori, analisti. Tema: dobanzile. Privirile sunt concentrate pe dobanda de interventie a Bancii Nationale, inca inalta, a carei scadere ar fi un semnal pentru celelalte dobanzi.
Atentie insa: depozitele din banci, ale populatiei, sunt o buna sursa de castig pentru milioane de romani. Cu deosebire cele in lei. Asa ca o reducere a remuneratiei pentru banii economisiti nu ar fi vazuta cu ochi buni. Iata de ce cred ca, in aceasta privinta, bancile vor manifesta prudenta excesiva. Dar scaderea dobanzilor ar fi bine primita, fara indoiala, de acea parte a populatiei care apeleaza la credite de consum.
Ieftinirea creditului este asteptata mai ales de intreprinzatori. Ei, in primul rand, se plang fara incetare ca si apasa scumpirea creditului. Au insa dreptate cand spun ca bancile, tinand sus pretul creditului, le sorb vlaga? Desigur, e o exagereare. Pretul creditului nu este o realitate dependenta numai de banci. Si nici nu creste din propria-i seva. De altfel, bancile nu-si doresc un credit scump. Dimpotriva, interesul lor ar fi sa-l ieftineasca, pentru ca ar castiga mai mult. N-au insa incotro. Sunt nevoite sa tina seama de anumite realitati, cu deosebire de rata inflatiei.
Cine dicteaza scumpirea sau ieftinirea banilor? Multi spun: Banca Nationala. Si chiar asa gandesc, ca Banca Nationala traseaza directia de miscare a creditului. Dar realitatea e cu totul alta. Nimeni, la Banca Nationala, nu are o bagheta magica prin a carei miscare sa indice: credit scump ori credit ieftin. Factorii determinanti sunt in economia reala. Banca Nationala doar vegheaza ca dobanzile sa nu se rupa de miscarile din economie. Semnalele vin din piata. Nici piata, insa, nu lucreaza de capul ei, fiind nevoita sa tina seama de inflatie, de productivitatea muncii, de competitivitate.
De ce e aratata insa cu degetul Banca Nationala? Unii critici, chiar dintre economistii seriosi, nu pot sa creada pentru nimic in lume ca nu BNR stabileste cat sa coste creditul. Pentru ei este de neinchipuit ca verdictul il da piata. Le-a ramas intiparita in minte ideea ca deciziile sunt luate de institutii. Si nu-si pot imagina ca piata e o superinstitutie.
Alti critici inteleg cate ceva sau inteleg chiar bine, dar nu le convine verdictul pietei. Ei inteleg insa si faptul ca ar fi ridicol sa se apuce sa invinuiasca piata pentru ce a decis. Si atunci isi varsa focul impotriva Bancii Nationale, in speranta ca vor putea obtine o interventie impotriva pietei. Concret, numerosi agenti economici, fie companii ale statului sau societati comerciale cu capital de stat, fie societati comerciale cu capital privat, au intrat intr-un cerc vicios. Ei produc si vand marfuri. Sau servicii. Pe o piata in prea mica masura concurentiala, multi agenti economici si-au permis sa faca din preturile libere acoperisuri pentru incompetenta, lene, risipa, proasta organizare a productiei, ineficienta, furturi, coruptie. Totodata, insa, companiile care vand scump au nevoie de materii prime, de energie, de masini. Asa ca nu doar vand, ci si cumpara. Numai ca produsele cumparate de unele companii sunt si ele scumpe, fiind vandute de companii bolnave si ele de aceleasi mentalitati si de aceleasi rele obiceiuri. Aici se inchide cercul vicios. Prin arterele economiei circula prea multe produse inflationiste. In consecinta, preturile inca mai cresc. Incet, dar cresc.
Companiile ce-si scumpesc produsele ar dori, in schimb, sa obtina bani ieftini. Numai ca asa ceva nu-i posibil. Dobanda si inflatia sunt surori siameze. Sunt legate intre ele si nu pot fi despartite. Daca se scumpesc marfurile, imediat se scumpesc si banii. Si nu exista nici o sansa ca banii sa-si incetineasca scumpirea inainte ca scaderea inflatiei sa fie o certitudine.
Have something to add? Share it in the comments.