Uniunea Europeana ne cere, acum, in perspectiva integrarii, sa ne schimbam stilul de a face economie. Incepand cu un apel riguros la competitivitate.
Ar fi insa o iluzie sa asteptam innoiri fara accelerarea si radicalizarea reformelor. Plecand de la ajustarea costurilor in intreprinderi. Fara ca vreo resursa, materiala, financiara ori umana, sa fie exclusa. De la noi materii prime pana la noi proiecte ce impun masuri drastice de rationalizare.
Desigur, ar fi nevoie de un sistem integrat de piete libere, care sa fie repede pus pe picioare. Numai un astfel de sistem poate fi capabil sa transmita intreprinderilor semnale adevarate privind consumurile, personalul, folosirea resurselor, preturile. Si cum Ministerul Finantelor e decis sa refuze sa mai repartizeze acestor intreprinderi ratii bugetare, ne-am putea astepta ca foarte repede ele sa porneasca sa caute singure solutii de supravietuire. Calea cea mai buna nu poate fi decat privatizarea rapida.
Cine ar putea fi cumparatorii? In tara sunt bani putini. Iar investitorii straini vor veni numai daca afacerile li se vor parea atractive. Numeroase intreprinderi ale statului nu vor putea fi insa privatizate prea repede. Unele, care produc pagube mari, probabil ca vor fi inchise. Dar cele mai multe vor continua sa functioneze inca o buna bucata de vreme sub umbrela statului. Pana cand li se vor gasi cumparatori.
Asta n-ar fi tocmai o drama. Cu o conditie: sa fie dezlegati cainii concurentei. Practic va trebui sa fie aplicata legea. Fiindca, potrivit legii, denumirea acestor intreprinderi ? "societati comerciale" ? poarta in ea o incarcatura de esenta. Desi se refera inclusiv la unitati ale industriei, legea nu le numeste societati de productie. Ci societati comerciale. Este o deschidere fundamentala catre economia de piata. Si catre integrarea in gandirea economica moderna, care nu mai restrange vechiul sens al termenului "productie" la fabricatie. Productia capata un sens mult mai larg, incluzand fabricatia de bunuri materiale, dar cuprinzand totodata si alte activitati economice: lucrari, servicii. In acest sens, productie inseamna nu numai sa fabrici otel, dar si sa vinzi intr-un magazin, sa cazezi clienti intr-un hotel sau sa asiguri depozitarea in banci a economiilor populatiei. Toate avand caracter lucrativ. Urmarind, deci, castigul. Si toate, inclusiv cele de fabricatie, avand ca ultim scop vanzarea produsului (otel, camera de hotel, card bancar etc.) si incasarea contravalorii.
De aici denumirea de societate comerciala. Si chiar daca, in practica, acomodarea cu aceasta formula se realizeaza greu, drumul nu poate sa duca decat catre sensul indicat de lege. Numai ca intreprinderile, ca sa obtina profit, vor avea nevoie de bani. De bani adevarati. Obtinuti de manageri cu initiativa, cu raspundere si cu spirit de organizare. Daca vor fi gasiti si angajati astfel de manageri, ii va fi bine economiei si ne va fi bine si noua.
Daca nu, atunci actionarul strategic, statul, va continua sa imparta cu noi toti poverile, limitele si neputintele tipului invechit de a face economie.
Ani la rand, intreprinderile de stat s-au obisnuit sa fie subventionate de populatie, prin mecanismul inflatiei. Si au incasat profituri nu din competitivitatea marfurilor, nu din cresterea productiei, ci din umflarea preturilor. Un canal prin care au curs risipa, incompetenta, indolenta, furturi. La ce s-a ajuns? Un timp s-au imputinat, apoi s-au inmultit incet banii pentru investitii, pentru deschideri de noi afaceri. Si faptul cel mai grav: nu au aparut destui bani pentru consum.
Solutia e una singura: statul sa se comporte ca un parinte bun educator, care-si lasa copiii sa se descurce singuri. Fara sa-i dadaceasca. Si fara sa-i duca in carca.
Have something to add? Share it in the comments.