Multe voci, la noi, isi exprima temeri ca daca inflatia se calmeaza prea mult s-ar putea sa ne trezim cu o explozie a somajului. Un astfel de soc nu e exclus. Cred insa ca e bine sa luam in seama faptul ca reducerea inflatiei poate avea ca revers cresterea somajului doar pe termen scurt. Pe termen mediu, insa, lupta impotriva inflatiei constituie cea mai buna solutie a mentinerii locurilor de munca. Si a inmultirii lor.
Sigur, lucrurile nu pot fi simplificate. In ecuatie sunt mai multe necunoscute. Si nici alternativa inflatie-somaj nu poate fi absolutizata.
In istorie , cand au aparut astfel de dileme, optiunea a fost de regula pentru oprirea inflatiei. In cazul in care s-au acumulat presiuni, decizia a fost limpede: au fost deschise canalele somajului.
Asa a procedat Marea Britanie. In vremea "Doamnei de Fier". Si a reusit. Franta, in schimb, in acelasi timp, a inchis canalele somajului. Numarul somerilor a inceput sa scada. Inflatia insa a explodat. Foarte repede Franta a schimbat cazul.
De altfel, de-a lungul anilor, numeroase tari au avut sansa de a alege intre inflatie si somaj. State dintre cele mai dezvoltate au preferat sa controleze inflatia, chiar daca pretul a fost somajul de masa.
La noi, de-a lungul celor 14 ani de tranzitie, optiunile nu au fost transate la fel de simplu. Starea economica a tarii s-a caracterizat prin dificultati numeroase si mari. Retetele altora nu ne-au ajutat prea mult. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de incercare de a aplica "etichete" s-a lovit, in cazul tarii noastre, de o sumedenie de particularitati greu de definit. Si cu atat mai greu de stapanit.
O regula insa a functionat fara gres: ori de cate ori au aparut bani multi pe piata, in timp ce produsele se imputinau, cresterea inflatiei n-a putut fi evitata. Acum, insa, inflatia mare si-a epuizat resursele. Un nou galop al preturilor nu mai pare posibil. Dar mai bate inca vantul intretinut de producatorii monopolisti, care domina piata. Ei au inteles, in anii trecuti, ca pot sa dicteze preturile si sa comande in economie. Prin urmare, vor inflatie. Fiindca in vremuri de inflatie au produs mai putin, cu costuri mai mari, dar au vandut mai scump. Ei sunt cei care ? si in acest an ? continua sa sufle in panzele preturilor.
Dintr-un motiv clar: inflatia este un canal prin care ei mai sunt inca subventionati de catre populatie si de catre micile intreprinderi rentabile. Ar putea fi "inghetate" preturile? O astfel de cale n-ar face decat sa perpetueze ineficienta si saracia. Asa ca se impune ca preturile sa alerge in continuare libere. Numai ca, pentru a evita presiunile celor care plang dupa vremurile inflationiste, va fi nevoie ca adevarul preturilor sa se cupleze cu adevarul costurilor. Solutia? Intreprinderile care ajung in impas sa fie invatate sa apeleze urgent la programe de ajustare a costurilor. Nici o resursa nu poate fi exclusa, de la noi materii prime pana la proiecte ce impun masuri drastice de rationalizare a costurilor, a personalului, a fabricatiei. Veti spune: usor de zis, greu de facut! Asa este. Dar piata poate totusi sa impuna astfel de masuri.
Iar marea lege a pietei este concurenta. Lumea, pana in prezent, nu a cunoscut un model mai eficient decat competitia economica.
Alte modele au adus ineficienta, risipa de resurse, saracie. Atentie insa: competitia cere competenta! Si rationalitate.
Nu poti umfla irational schemele de personal, nu poti sfida eficienta si nu poti scoate la infinit profit numai din preturi mari fara sa platesti. La noi, insa, desi s-a trecut decisiv la adevarul preturilor, dobanzilor, ratelor de schimb si au fost lansate unele provocari in directia adevarului costurilor de productie, domina inca un sistem conjunctural, orientat in mare masura cu spatele la piata. Un fel de somnolenta economica. Aceasta obisnuinta, de care acum unei bune parti a societatii ii vine greu sa se desparta, intretine nostalgia paternalismului statal. O manta uzata ce nu mai tine de cald.
Have something to add? Share it in the comments.